ROST - de BRAD FLORESCU

Am descoperit recent prin intermediul superstarului facebook textul de mai jos, publicat in "BISTRITA ONLINE" de catre BRAD FLORESCU ( initial a fost atribuit eronat maestrului DAN PURIC ) . E trist,dureros si realist... "

Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc. României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința. Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor. Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește. Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri. Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți."

La Pastele....Cailor!

Vine Pastele... cred ca e de bine, din moment ce reusim ( sau nu) sa scormonim in sufletele noastre dupa farama de bunatate pe care o mai avem si incercam sa o scoatem la lumina . Ce sa va urez? Hmmmm...cred ca stiu:
Sa fiti suparati, tristi, bolnavi, saraci si singuri doar la....Pastele Cailor!

Si bocancii zambeau...

Isi admira mandru varful inoroit al bocancilor…Zambea ! Ar fi fumat o tigara, din aia tare, bruta, cu filtrul atat de permisiv incat simtea nicotina cum isi facea de cap prin plamanii agitati ; doar ca de dragul ei renuntase . Lasase tigarile – si-a abandonat viciul undeva departe - intr-o clipa de nebunie cauzata de cele mai frumoase buze vazute vreodata...”Tipic masculin”, isi spuse in gand si isi admira iar varful bocancilor! Le zambi iar, si parca ii zambira si ei lui... “Am luat-o razna, e clar, ma conversez cu bocancii”..si in putinul luciu din lateral , acolo unde nici noroiul nu indraznise sa se puna, ii vazu iar buzele....
Nu avea chef de prea multe...Poate doar sa isi curete bocancii zambitori ; dar de ce sa ii curete daca erau atat de zambitori? Se gandea iar la ea, la parul ei usor carliontat...si la buzele arcuite si innebunitoare...si care luceau, exact ca bocancii lui in vremurile bune.
Obosise...dupa o zi lunga ca aceasta nu avea cum sa nu fie obosit. Incepuse dis-de-dimineata totul si fusese epuizant chiar si pentru bocancii lui plini de noroi...”Saracii, cate au suportat”. Dar ei ii zambeau, nepasatori in fata epuizarii lui .
Ar fi mers o tigara..Mai ales ca ea nu era acolo sa il vada! Sigur nu il vede; si nici nu o sa ii zica..Nu ar fi vrut sa o supere. Nu ar fi vrut sa ii vada buzele suparate...superbe buze. Se uita la bocancii murdari – ei nu il vor trada : “E secretul nostru”, le zise si le zambi complice...si de data asta i se paru ca ei nu i-au raspuns! Dar nu se ingrijora prea tare si se lasa iar prada fumului de tigara...dupa atat de mult timp fuma iar. Cele 3 zile de pauza i se pareau o eternitate...Era calm, sorbind prin filtru toata linistea din jurul lui .Avea nevoie de odihna..muncise atat de mult. Si bocancii ii zambira acum; si asa, plini de noroi, i se paru ca ei sunt cei mai buni prieteni ai lui si totodata cei mai buni pastratori de secrete din cati cunoscuse..
Privea fumul cum se ridica si visa...atata liniste in jur ! Epuizarea il mangaia usor , leganandu-l in mrejele somnului...visa cele mai frumoase buze pe care le vazuse vreodata!
Tresari brusc, speriat, din cauza unei bufnituri surde..Si bocancii erau mai agitati ca inainte, dar la fel de murdari .Buimac, privi lopata care inca se balanganea pe parchet , murdara si trista! Sarise noroi....fusese si ea muncita din greu si probabil atipise, se gandi el impaciuitor!
Privi pe geam, in gradina, spre pamantul ravasit....era liniste. Isi muta prieteneste privirea spre bocancii murdari si sopti : “Doarme , nu s-a trezit!”. Bocancii zambira .... Buzele au fost ale lui...doar ale lui . Nu le va mai imparti niciodata....cu nimeni!

O liniste vie..

Ploua. Atat de rece incat simtea cuburi de gheata cum i se preling pe piele...Alerga fara sa vada drumul, intr-o directie nestiuta de nimeni. Stia de ce fuge, dar nu stia unde si-ar gasi adapost.
Luna o biciuia din spate, schimonosind-o intr-o umbra groteasca ce aluneca pe radacinile copacilor. Picioarele o purtau departe, atat de departe incat pana si frica ramasese in urma, privind-o cu ochi speriati. Pe pleoapele grele gandurile stateau ciorchine, apasand-o atat de tare incat nu putea deschide ochii. Alerga spre intunecimea uda a imaginatiei, acolo unde nimeni nu mai avea acces . Ar fi vrut sa se impiedice si sa cada, sa se lase strivita pe urma de tavalugul senzatiilor si emotiilor ce o urmaresc haotic...
Si deodata, LINISTE! O liniste surda, ametitoare, acompaniata de bataile inimii. Pulsul ii mangaia venele...Se agatase cu atata disperare de viata la care dorise sa renunte atat de usor! Era alta liniste - o liniste vie,incurajatoare. Oare a primit ce merita....?

La un pas de liniste...

De la inaltimea asta ochii ii cadeau in gol peste tot ce se afla in jur. Privea, dar nu vedea nimic... gandurile zburau peste copacii proaspat inmuguriti, peste umbrele caselor pitice si triste, peste mersul taraganat al oamenilor confuzi. Era departe, mai departe decat ar fi zburat orice pasare, mai departe decat ar fi ajuns orice raza de soare.
Zbura lin, ca un balon proaspat dezlegat de piedicile meschine, si cu fiecare clipa se distanta tot mai mult de tot ce a insemnat viata . Isi vedea trecutul asternut in fata ochilor, ca o carte rasfoita , dar necitita pana la final . Ar mai fi vrut putin timp, cu toate ca nu stia ce ar fi facut cu el! Ar mai fi vrut o sansa, cu toate ca stia ca nu o merita....
Si se tot indeparta... dar simtea ca se apropie! Mai avea doar cateva greutati care o trageau usor in jos! Era atat de aproape, dar ii atarnau greu in suflet cateva pete. Si atunci , o lacrima ii brazda obrazul - o lacrima dureroasa, incinsa , acida! Ii parea rau acum ca a facut-o... dar parerile de rau nu tin locul batailor inimii!
Ramasese acolo, la un pas de liniste...

Si frigul e melodios..

A venit iarna...sa ne bucuram de frig cat mai putem ca cica vine incalzirea globala! :)