Biberonul cu povesti...

Niciodata nu mi-au placut povestile alea fade de cand eram piticut… Nu imi placeau si gata! Le ascultam plictisit, ca si cand ar fi fost un job de bebelus ascultator...un bebelus mai mare, ma rog, dar tot ascultator . Mai tarziu putin, dupa ce s-a nascut frati-miu, am trecut de partea cealalta a baricadei si a trebuit ca povestitor sa fac ceea ce nu imi placea deloc – sa repet vesnicele “trei iezi cucuieti, usa mamii descuieti” sau “cucurigu boieri mari, dati punguta cu 2 bani” . Insa am ales sa-mi compun singur scriptul si sa inventez tampenii mai copilaresti decat au putut gandi Fratii Grimm sau Petre Ispirescu in logica lor de oameni mari. Pe la 10-12 anisori eram liber in gandire, nefiind incatusat de prejudecatile si ideile preconcepute ale maturizarii.... si am dat frau imaginatiei , care a zburdat printre idei total ilogice pentru orice om trecut putin prin viata. Dar acolo, la varsta aia toate aveau un sens....Am trecut peste regulile moralizatoare pe care fiecare poveste ti le inspira mai subtil sau mai putin subtil ( lupul e rau si e pedepsit , binele intotdeauna invinge, etc ) si am treierat pe campiile aberatiilor cu o gratie extraordinara, aruncandu-i in urechi lu’ frati-miu niste super eroi nascuti in mizerie, impiedicati si prosti ca noaptea, dar care il faceau sa rada cu o pofta nebuna!
Mi-a facut o mare bucurie acum cateva zile cand, intr-o discutie oarecare, si-a adus aminte de o poveste inventata de mine si pe care i-o spuneam pe la 2-3 ani ( sau poate mai mult ).A fost o tresarire speciala, plina de placere...o placere chiar mai mare decat atunci cand , in momentul cand se satura el de baut lapte, ii luam biberonul si il terminam eu . Imi si aduc aminte cum stateam , amandoi intinsi in pat pe spate, eu asteptand la coada la biberon...si cu toate ca mama ma ruga cu cana plina de lapte in mana sa gust, tot biberonul ma tenta mai tare! Ehhh, viciile tineretii...si imi vine pofta nebuna sa mai fiu copil o data..macar inca o data!